Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Gara Malma

        de Alex Schulman

Traducere din suedeză de Andreea Caleman

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2024

Alex Schulman s-a născut în 1976 la Skĺne, în partea de sud a Suediei, şi a crescut în suburbia Farsta a oraşului Stockholm. A urmat studii de cinematografie, literatură şi filozofie la Universitatea din Stockholm. Are o strălucită carieră de jurnalist, blogger, crainic şi producător TV. Încă din 2012 conduce cel mai popular podcast săptămânal din Suedia, Alex & Sigge, cu câteva sute de mii de ascultători. Debutul literar al lui Alex Schulman a avut loc în 2009, cu romanul autobiografic Skynda att älska (Grăbeşte-te să iubeşti), dedicat tatălui său, Allan Schulman, jurnalist şi producător de televiziune. Acestuia i-au urmat alte două romane autobiografice: în 2011, Att vara med henne är som att springa uppför en sommaräng utan att bli det minsta trött (Să fii cu ea), despre soţia sa, şi, în 2016, Glöm mig (Uită-mă), despre relaţia cu mama alcoolică, ales Cartea anului în Suedia, în 2017. În 2018 a publicat romanul Bränn alla mina brev (Arde-mi toate scrisorile), devenit bestseller în Suedia. Finalist la Premiul literar al publicaţiei Svenska Dagbladet şi la Premiul Adlibris, romanul lui Alex Schulman din 2020, Supravieţuitorii (Överlevarna; Humanitas Fiction, 2022), devine în scurt timp bestseller internaţional, fiind tradus în 33 de ţări şi întâmpinat elogios de criticii literari şi de cititori. De aceeaşi primire entuziastă se bucură şi cel mai recent roman al său, Gara Malma (Malma Station, 2022), povestea a trei generaţii care nu-şi pot vindeca rănile copilăriei.

„Supravieţuitorii era un roman extraordinar.Gara Malma este o capodoperă.“ (Le Figaro Magazine)

 

Stă pe peron, în umbra tatălui, şi îl urmăreşte mijindu-şi ochii spre soarele jos al dimineţii. Aşteaptă. Caută semne de iritare în privirea şi mişcările lui. Astăzi e cu atât mai atentă, fiindcă de dragul ei fac călătoria asta şi se simte îndatorată. De dragul ei e tata acum acolo, aşa că nu se plânge că e cald, că e devreme, nu se plânge că trenul întârzie. Ea e responsabilă pentru tot ce va trebui să îndure el de-acum înainte, iar el e tăcut şi imposibil de citit.

Asfaltul fierbinte îi încălzeşte tălpile prin pantofi. Harriet e îmbrăcată complet în negru, că aşa se merge la înmormântări. Pe umăr ţine geanta cu aparatul de fotografiat al tatei. Nu o lasă jos. Nici măcar când aude că trenul are întârziere şi că s-ar putea să fie nevoiţi să mai aştepte o vreme nu o pune jos. În geantă sunt obiective care valorează mii de coroane. Ştie că sunt importante pentru tata. Ştie şi că îşi duce viitorul pe umăr, fiindcă, într-o bună zi, va moşteni tot şi, de fiecare dată când tata i-o spune, e ca şi cum i-ar pune o greutate pe umeri. Tata îşi curăţă echipamentul de fotografiat o dată pe săptămână şi de fiecare dată o pune pe Harriet să se uite. Stau aşezaţi sub lumina galben-portocalie din bucătărie şi tata aliniază obiectivele pe masă. Uneori îi întinde vreunul lui Harriet. „Ia uită-te la băiatu’ ăsta!“, zice el. Iar ea cântăreşte obiectivul în mân㠖 e masiv şi greu, o trage spre podea. „Şi la ăsta!“, mai zice tata şi îi întinde un altul. „Ia uite ce băiat!“ Tata numeşte adesea diverse lucruri „băieţi“. Mai ales pe cele pe care el le-a cumpărat şi de care are grijă. Dar nu doar lucruri. De pildă, când vede o căprioară poate opri brusc maşina şi spune: „Ia uite băiatu’!“ Un copac prăbuşit în pădure poate fi şi el un „băiat“, dacă e un copac mare. Dar e mai mult vorba despre obiecte – nu doar ale lui, e generos, admiră şi lucrurile altora. În maşină fluieră când nimereşte în spatele unui Porsche: „Tii, ce mai băiat!“ Îi place când tata zice aşa, îi place de el atunci.

Poate tata ar vrea să se aşeze undeva? Caută cu privirea, dar băncile sunt deja ocupate. Oamenii aşezaţi arată caraghios, un şir de gâturi întinse, căutând neliniştiţi vreun semn că se apropie trenul care nu mai vine odată. Un impiegat de mişcare trece grăbit pe peron, cineva îl întreabă ce se întâmplă şi bărbatul arată spre şine, de parcă răspunsul s-ar afla acolo, undeva departe, iar el tocmai se duce să-l afle. Apoi, brusc, forfotă febrilă când o voce anunţă sosirea trenului, toată lumea se grăbeşte de parcă ar fi siguri că trenul o să stea în staţie doar foarte puţin. Dar tata nu se grăbeşte. Nu se grăbeşte niciodată. E ceva în felul în care se mişcă, e ca şi cum ar face totul cu încetinitorul. Nimic din senin, nimic spontan. Lui Harriet i se pare că toate mişcările lui sunt gândite dinainte. Uneori îşi imaginează că tata hotărăşte încă de dimineaţă exact cum se va mişca în timpul zilei, de la micul dejun şi până seara, apoi execută mişcările întocmai cum le-a gândit. Poate că tocmai de-asta nu-şi arată niciodată sentimentele – fiindcă nimic nu-l poate surprinde, nu e niciodată pus în încurcătură. Se uită la cei care se grăbesc spre vagoanele lor, îi lasă să se precipite şi, în cele din urmă, se îndreaptă şi el agale spre tren, iar ea îl urmează. În vagon e la fel de cald ca afară. Harriet înaintează pe culoar, uitându-se la oamenii aşezaţi în compartimente, incomodaţi de propriile trupuri.

Se aşază vizavi de el, la fereastră. Cu un gest, tata îi face semn că vrea geanta. I-o întinde. Se uită pe geam la peronul în sfârşit golit de lume. Zgomotele din jur sunt mai aproape – ziare se deschid fâşâind, o doză cu suc acidulat fâsâie scurt, discuţii încep să se lege, frânturi de conversaţii. Odată ce începe să asculte, Harriet nu mai poate ignora vocile, îngânările slabe ce se adună în melodii, în istorii de viaţă. Cei mai mulţi par trişti şi apăsaţi de o greutate inexplicabilă. Îi e tot timpul teamă să nu o ia cineva la rost: „De ce tragi cu urechea?“

N-are voie să tragă cu urechea.

Îşi aduce aminte seara aceea, acum doi ani, când ea şi sora ei se pregăteau să se culce. Dormitorul era perete în perete cu bucătăria, unde mama şi tata stăteau de vorbă. Auzea fiecare cuvânt cât se poate de clar. Era aproape ciudat. Oare peretele dintre bucătărie şi dormitorul lor amplifica sunetele, de fapt? Aşa trebuie să fi fost, căci era ca şi cum ar fi fost cu ei acolo. Auzea oftaturile, scârţâitul scaunelor, frigiderul care torcea surd şi care a tăcut când tata l-a deschis. A zăbovit cam mult căutând cu privirea pe rafturi. Mamei nu-i plăcea când ţineau uşa frigiderului deschisă, nu-i plăcea indolenţa – „Hotărăşte-te odată!“ – şi o îngrijorau şi cheltuielile casei. I se năzărise că uşa deschisă a frigiderului era cauza facturilor de electricitate mari. Aşa că se întâmpla să ţipe la ei: „Nu mai lâncezi! Închide uşa!“ Dar în seara aceea tata a ţinut uşa deschisă, cântărind alegerile aliniate în frigider, fără ca mama să spună ceva.

Asta i-a atras atenţia lui Harriet, ceva era în neregulă. Foşnet de hârtie, tata a scos nişte şuncă, apoi a pus ceva mai greu pe masă, poate pachetul cu unt? A deschis congelatorul să ia cuburi de gheaţă. Tata bea lapte cu gheaţă, aşa obişnuieşte. Zgomote ascuţite şi zdrăngănit de tacâmuri în sertar, ca şi cum cineva scormonea într-un cufăr cu aur. A auzit-o pe mama aprinzând lumânările pe masă, apoi aşezând farfuriile. S-a lăsat tăcerea între ei şi a durat mult, iar Harriet asculta întinsă în pat zgomotele ce nu prevesteau nimic bun. Mama şi tata s-au aşezat la masă unul în faţa celuilalt, la fereastră.

— Cum facem? a zis mama.

Tata n-a răspuns. Ce se întâmpla de partea cealaltă a peretelui?

— Vrei? a întrebat el.

— Mulţumesc, a răspuns mama.

Cordialitatea dintre ei. Vocile lor blânde între îmbucături. Atenţia, bunăvoinţa aproape exagerat㠖 „Vrei ceva de băut? Aduc eu!“ Părea că se înţeleg mai bine decât oricând.

— Bănuiesc că te muţi la el, a zis tata.

— Da, a răspuns mama. Are spaţiu, e loc pentru copii şi la el.

— Nu le iei pe amândouă.

— Nu, a răspuns mama. Eu zic s-o iau eu pe Amelia şi tu pe Harriet.

Tata a râs scurt.

— Eu zic să facem invers, a spus el.

— O vrei pe Amelia? a întrebat mama.

— Da.

Apoi au tăcut din nou, mestecându-şi sendvişurile. Un pahar umplut din nou.

— Eu şi Amelia suntem apropiate, a zis mama. Şi ne leagă şi călăritul.

— Şi eu.

— Tu nu călăreşti!

— Nu, dar şi noi suntem apropiaţi, eu şi Amelia.

— De ce nu vrei s-o iei pe Harriet? a întrebat mama.

— Tu de ce nu vrei s-o iei?

— Eu am întrebat prima! a zis mama.

În pat, Harriet a clipit des cu privirea în tavan.

— Ştii foarte bine de ce, a spus tata.

A luat o înghiţitură din paharul cu lapte.

— Mi se pare complicat cu Harriet. Nu prea suntem pe aceeaşi lungime de undă.

Patul lui Harriet era îngust, dar rama de lemn avea marginile înalte, ca un sicriu fără capac. Ploaia se oprise, furtuna se îndepărtase, vântul nu mai zgâlţâia coroanele copacilor în parcul din faţa blocului. Nu mai auzea nimic, decât pe părinţii ei mâncând în bucătărie şi discuţia lor potolită.

Nu prea sunt pe aceeaşi lungime de undă…

Mai târziu i s-a părut că asta sună atât de vag, atât de greu de apucat de undeva. Cum să facă să fie mai bine? Voia să fie pe aceeaşi lungime de undă cu tata, dar nu înţelegea cum să se poarte.

S-a întors spre sora ei.

— Amelia, a şoptit ea. Ai auzit?

Sora nu i-a răspuns, dar în semiîntuneric Harriet a văzut că era trează. Stătea întinsă pe spate, cu privirea în tavan.

— Amelia!

— Vorbesc prostii, i-a şoptit ea. Nu-i asculta!

Părinţii n-au mai vorbit despre asta în seara aceea, au continuat, poate, discuţia în altă parte. Dar câteva zile mai târziu, într-o după-amiază, le-au chemat pe rând în bucătărie. Mama a deschis o doză de Coca-Cola şi i-a dat o lui Harriet, deşi nu era sâmbătă. Sucul era cald şi bulele au gâdilat-o în gâtlej când a băut. Părinţii zâmbeau ciudat. Se despărţeau, a zis mama şi, întrucât, urmau să locuiască atât de departe unul de celălalt, era mai bine să despartă şi copiii. Aşa că Harriet avea să stea cu tata, iar Amelia cu mama. Harriet a aşteptat ca tata să spună ceva, dar el n-a zis nimic. L-a privit cu coada ochiului, i-a văzut chipul lipsit de expresie şi atunci i s-a făcut milă de tata, fiindcă lucrurile n-au ieşit cum şi-a dorit el.

Stau faţă în faţă pe locurile de la fereastră şi tata ridică tot timpul privirea peste capul ei, nu pierde din ochi uşa vagonului. Ştie ce urmăreşte tata şi e pregătită, au exersat cu grijă înainte – când îi dă el semnalul, trebuie să fie rapizi. Tata deschide geanta aşezată pe genunchi, cu privirea încă aţintită pe uşă. N-are nevoie să se uite în geantă, ştie pe dinafară ce are în ea. Ochelarii îi fac ochii să pară mai mici, două puncte negre în spatele lentilelor. Nu-ţi poţi da seama niciodată ce gândeşte.

Se uită pe fereastră. Merg peste ape pe poduri înalte, trenul goneşte, florile din şanţul de-a lungul şinelor se contopesc într-un singur brâu albastru. Au ieşit din oraş, trec pe lângă suburbii, apoi pe lângă gospodării şi câmpuri înverzite. Merge cu spatele, vede oameni trecând în viteză şi micşorându-se în capătul trenului, vieţile lor ca nişte mici puncte se dizolvă în ogoare. Apoi trenul încetineşte şi opreşte. În difuzoare, o voce anunţă că bucata de cale ferată din faţa lor funcţionează pe o singură linie şi că trebuie să aştepte să treacă trenul din sens opus. Stau cufundaţi într-un câmp, au flori până la bărbie. Dacă vara s-ar mai ridica un zece centimetri, s-ar îneca. Undeva, mai departe, vede două păsări cu picioare lungi şi subţiri uitându-se lung spre vale şi îşi aduce aminte că, odată, tata i-a arătat o veveriţă într-un copac: „Fii atentă la băiatu’ ăla!“ Animalul se oprise din ce făcea şi se uita complet nemişcat spre pădure. Ca paralizat, ca prins într-un gând. „Îşi aminteşte ceva“, a zis tata, iar lui Harriet gândul i s-a părut tulburător şi insuportabil. Căci, dacă nu doar oamenii erau apăsaţi, ci şi animalele, atunci tristeţea de pe lume era şi mai copleşitoare şi ea era nevoită să-şi asume responsabilitatea şi pentru ele. Iar acum, când se uită la cele două păsări de pe câmp, se gândeşte că şi ele îşi amintesc ceva din copilărie şi asta o întristează.

Acum câteva luni, când au învăţat la şcoală despre creier, au primit temă pentru acasă să descrie o amintire cât mai detaliat cu putinţă. Seara i-a povestit tatei şi lui i s-a părut interesant.

— Şi ce amintire o să descrii? a întrebat-o.

— Nu ştiu, ceva de când eram mică.

Atunci tata a râs şi a zis:

— Ai opt ani. Eşti mică!

Pe urmă Harriet s-a dus în camera ei cu caietul şi a scris despre crucifixul tatei de pe perete. Înainte îl ţinea deasupra biroului, dar după divorţ îl atârnase pe perete, deasupra patului. L-a văzut de mai multe ori pe tata îngenunchind lângă pat, împreunându-şi mâinile şi rugându-se. Când el nu e în cameră, Harriet se duce şi se uită la crucifix. Un Isus de metal întunecat, răstignit pe o cruce de lemn vopsită în negru, cu o cârpă la brâu înfăşurată ca un scutec. Cuie mari îi străpung palmele şi unul singur ambele picioare, un genunchi e adus peste celălalt, ceea ce îl face oarecum efeminat. Fiul lui Dumnezeu se uită fix undeva peste cuvertură şi, când Harriet stă drept în faţa crucii şi îl priveşte, i se pare că îi întoarce privirea. Tata i-a spus că putea dura câteva zile până să moară răstigniţii, uneori chiar o săptămână întreagă, iar când mureau nu era din cauza rănilor, ci de foame sau de deshidratare. Despre asta a scris Harriet, apoi a mai povestit încă o amintire, de acum un an. S-a întâmplat imediat după divorţ. Era în vizită la bunica din partea tatei. Bunica avea eczeme pe mâini şi folosea amidon de cartofi ca să-şi potolească mâncărimea. Avea mereu cu ea un săculeţ de pânză cu amidon şi Harriet îşi aminteşte cum particulele minuscule se împrăştiau şi se învârteau în lumina soarelui ce pătrundea prin geamurile mari. Uneori bunica îşi punea mănuşi de plastic transparente şi turna amidon în ele pe lângă încheietura mâinii, apoi le umplea iar când o apuca din nou mâncărimea şi, spre seară, mănuşile subţiri erau întotdeauna grele, pline cu pulberea albă.

Bunicii îi era frică de moarte, o preocupa. Stătea adesea tăcută şi absentă la masa din bucătărie, dar, uneori, când frica era prea mare, se aşeza la pian şi lovea clapele cu atâta putere, încât părea că întreaga lume se prăbuşeşte. Apoi rămânea în faţa pianului şi îşi încleşta strâns mâinile, făcând mănuşile de plastic să scârţâie.

Doar alcoolul o mai scotea din încleştarea asta. Bea vin roşu rece, direct de la frigider, şi, după câteva pahare, devenea vorbăreaţă şi începea să pună întrebări. Odată, Harriet i-a povestit că un coleg de grădiniţă i-a făcut „acele“. Bunica a întrebat cum adică, iar ea i-a explicat că înseamnă să răsuceşti braţul cuiva în direcţii opuse, ca şi cum ai stoarce o cârpă, iar bunica a râs.

— Arată-mi! a zis ea, suflecându-şi mâneca bluzei de mătase.

Harriet i-a răsucit braţul firav, sângele a ţâşnit aproape imediat, iar bunica a ţipat ascuţit, tare şi, cu sângele prelingându-i-se pe mâini, s-a repezit să caute trusa de prim ajutor prin dulapuri, dar nu era de găsit. Uşi de dulap care se deschideau şi se închideau, tânguielile bunicii.

— Doamne Dumnezeule, copilă, ajută-mă să caut! a strigat ea.

Dar Harriet nu putea. Stătea ca paralizată în mijlocul bucătăriei, cu mâinile mânjite de sângele bunicii. Tata a fost nevoit să vină să o ia mai devreme şi, când au ajuns acasă seara, trecând pe lângă camera tatei, Harriet s-a uitat spre crucea atârnată deasupra patului şi i s-a părut că Isus a privit-o altfel decât până atunci.

Şi-a predat tema la şcoală şi nu s-a mai gândit la ea, dar, într-o după-amiază, când a intrat în camera ei, l-a găsit pe tata aşezat la birou şi citind în caiet.

— Ţi-a văzut tema? a întrebat el.

— Da, a răspuns ea.

Tata a citit mai departe, Harriet a aşteptat tăcută lângă el. Apoi tata a închis brusc caietul şi şi-a lăsat privirea în podea.

— Ai memorie bună, a zis el.

— Da, a răspuns ea.

— Dar, ştii, ce se întâmplă la noi în casă rămâne la noi în casă.

— OK.

— Nu vreau să ştie lumea ce am pe pereţi, dacă mă rog, dacă sunt însurat sau divorţat. E lipsă de respect să scrii asemenea lucruri, ai înţeles?

Harriet a dat din cap că da. Privirea lui goală. Tata a mai zăbovit o vreme, apoi a plecat. Harriet a luat caietul şi l-a pus repede într-un sertar.

Trenul îl aşteaptă încă pe câmp pe cel din sens opus să treacă. Zăpuşeala de afară pătrunde în vagon când acoperişul de tablă se încinge. Harriet se uită la cele două păsări care stau complet nemişcate şi îşi amintesc şi, deodată, aude clicul familiar al aparatului foto. Se uită spre tata, dar privirea îi e ascunsă în spatele camerei. Obiectivul e încă îndreptat spre ea, tata reglează focusul, poate că vrea să-i mai facă încă o poză. Îi place când o fotografiază, se simte bine. Harriet îi zâmbeşte larg şi face semnul victoriei cu degetele.

— Nu, spune tata şi coboară aparatul. De ce te maimuţăreşti?

Pune aparatul pe măsuţa dintre ei şi se uită în altă parte. Harriet ar vrea ca tata să-i mai dea o şansă, dar momentul potrivit s-a pierdut. Se întristează iar, sentimentele i se adună sub pleoape, neliniştea îi bate în piept ca un ciocan. Îşi coboară privirea în măsuţă. Nu vrea să înceapă să plângă, tatei nu-i place. În clipa aceea tata o fotografiază din nou.

Reglează ceva, schimbă timpul de expunere. Se uită pe fereastră. Una dintre păsări zboară peste iarba înaltă, cealaltă a rămas pe loc şi se uită. După un timp, pleacă şi a doua.

— Acum! îi şopteşte tata.

Totul se petrece cu repeziciune. Tata se ridică brusc, ea la fel de iute, fac câţiva paşi pe culoar şi Harriet vede silueta conductorului în celălalt vagon, gata să intre în al lor. Intră repede în toaletă şi închid uşa după ei. Tata încuie. Harriet descuie imediat.

— Ce faci? şopteşte el, cu ochii mari şi plini de îngrijorare.

— Dacă vede că e ocupată toaleta, s-ar putea să ne aştepte afară până ieşim, răspunde ea.

Tata se gândeşte o clipă, apoi încuviinţează. Aşteaptă lângă uşă, ascultând cu capul aplecat. Se aud paşii conductorului trecând pe lângă toaletă.

— Biletele la control! spune vocea de cealaltă parte a uşii. Călătorii urcaţi la Stockholm!

Tata mai aşteaptă puţin, apoi deschide uşa cu grijă şi se uită pe culoar. Ies repede din toaletă, se aşază, se pierd între pasagerii cu bilete. Tata dă din cap complice şi Harriet îi răspunde la fel. Are pulsul ridicat şi îi e greaţă, îi vine să vomite fiindcă face ceva ce nu e voie, dar o cuprinde o senzaţie şi mai puternică, o căldură, ca un mic foc în piept, când se uită la el şi el se uită la ea şi îşi zâmbesc.

Sunt pe aceeaşi lungime de undă.

© 2007 Revista Ramuri